Oarecum bizar.
Păi cum să se toarne asfalt, când în sat la bunica, în drum, în praful cât grămada, ne jucam de-a "harbujeii" și ne jucam de-a "flori, fete și băieți" și o luam la goană până "di vali" ca să facem întrecere?
De ce asfalt?
Păi în drum găseam potcoave ruginite și, dacă erau rupte în jumătate, scuipam de trei ori peste ele, le aruncam peste cap și obligatoriu ne puneam o dorință. Găseam de toate în drum. În praf. ...printre penele de gâscă și paiele uscate.
Păi ce rost ar mai avea o baie la lighean acum, dacă nu mai este ca atunci când, după ce mama ne spăla frumos pe toți și ne aranja, noi copiii, curați și primeniți, ieșeam imediat în drum și ne băgam în colbul cel mai mare ca să ne jucăm de-a "gardiana"? A doua oară nu mai țin minte dacă ne spăla, pentru că innoptam în drum, sub cerul înstelat și ne țineam în brațe unii pe alții pe furiș, să nu ne vadă. Nu dormea nimeni. Adică nu noi, droaia de copii. Dormeau bunicii noștri și părinții. Noi mergeam în expediții pe toloacă. Înconjuram satul. Ne simțeam solidari. La un moment dat, câte un părinte furios ne mai dădea de urmă și nu înțelegeam de ce ne ceartă. "Eu vă caut, umblu după voi, e târziu, știți cât e ceasul, ce faceți aici..." Ignoram isteria și râdeam de el pe înfundate. Părinții mereu sunt ridicoli. Noi număram stelele și ne iubeam unii pe alții cu bucurie de copil. A doua zi o luam de la capăt. "Harbujeii", "gardiana", "flori,fete", "sticluța cu otravă", furatul de porumb, furatul de corcodușe de la Musteață, inocentele iubiri din ciclul "mi-a cerut prietenia"...
De ce să toarne asfalt în sat la bunica?
Cum să ne punem dorințe dacă nu mai găsim potcoave ruginite, pierdute în praf?
