Simboluri

   ...mă simțeam de-a dreptul fascinată și pierdută... pierdută într-o admirație aproape organică, pasională, privind alaturi de o prietenă vitrinele exterioare ale bijuteriei Cartier, de la Paris. M-am surprins străbătută de un feeling profund, în urma unui gând care suna cam așa: "E minunat să te bucuri purtând o creație de artă pură, încrustată cu briliante, dar uau!, îți dai seama cât de sublim trebuie să fii tu ca om, ca valoare morală și umană,ca să fii demn să ajungi la nivelul de a purta metale și pietre prețioase?! Metale și pietre prețioase, care parcă te invită să devii ca ele, sublim, până in cel mai adânc strat al ființei tale."
M-am cutremurat, am zâmbit unei revelații și am plecat, păstrând strălucirea unor creații...
   Între timp s-a scurs un deceniu și, pe alocuri, încă impresionată de feelingul care mă zguduise, m-am întrebat dacă, poate, acel gând nu a fost unul prea radical... Apoi am înțeles.
   Am citit undeva că nu întâmplător regii poartă pe coroanele lor și preoții pe hainele lor, pietre nestemate. Acești oameni sunt aleși să reprezinte ceea ce este mai înalt și mai profund ca valoare umană, din punct de vedere moral și spiritual, iar pietrele și bijuteriile prețioase sunt simboluri ale virtuților omenești.

   Evident că putem fi sublimi și fără să purtăm diamante, iar dacă le purtăm, asta nu inseamnă că dovedim, neapărat, virtute...deși, ...se poate și să dovedim, din fericire.

   ... E minunat că avem cu toții libertatea să ne alegem propriile simboluri... Unii poate un soare, alții poate un munte, iar poate alții, o pereche de ochi iubiți...